"Domnul S-a mâniat foarte tare pe parinţii voştri.
Spune-le, dar: "Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: "Întoarceţi-vă la Mine, zice Domnul oştirilor, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul ostirilor.
Nu fiţi ca parinţii voştri, cărora le vorbeau prorocii de mai înainte, zicând: "Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: "Întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele, de la faptele voastre cele rele!", dar n-au ascultat şi n-au luat aminte la Mine, zice Domnul.
Unde sunt acum părinţii voştri? Şi puteau proorocii să trăiască veşnic?
Totuşi cuvintele Mele şi poruncile pe care le dădusem slujitorilor Mei prorocii ca să le vestească n-au atins ele pe părinţii voştri? Şi atunci ei s-au întors şi au zis: "Domnul oştirilor ne-a făcut cum hotarâse să ne facă, după căile şi faptele noastre!"
(Zaharia 1:1-6)
Acest text îl prezintă pe Zaharia, om căruia Dumnezeu începe să-i vorbească şi pe care îl trimite la poporul lui. Israelul este îndemnat de Dumnezeu să nu repete greşeala părinţilor lor. Dumnezeu îi vorbeşte personal lui Zaharia aducându-i aminte de eşecurile părinţilor generaţiei lui, însă pentru că Dumnezeu îşi păstrează bunătatea, încă îi avertizează pe acei oameni prin omul său:
"Întoarceţi-vă la Mine, zice Domnul oştirilor, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi"
De remarcat, că această acţiune este reciprocă: se întorc oamenii spre Dumnezeu, se întoarce şi Domnul către oameni.
Dumnezeu îi chemase la pocăinţă pe oamenii dinaintea generaţiei lui Zaharia prin intermediul proorocilor, dar nu au ascultat (vers. 4). În versetul 2, ni se spune că Domnul s-a mâniat foarte tare pe părinţii lor şi ca drept rezultat Domnul le-a făcut după căile şi faptele lor (vers. 6). Practic, în acest prim paragraf Dumnezeu trezeşte nişte amintiri neplăcute din istoria poporului evreu.
Dar noi...de câte ori ne-am împotrivit chemării lui Dumnezeu la pocăinţă? De câte ori Dumnezeu ne-a chemat să ne întoarcem de la păcat iar noi l-am refuzat? Problema este că atunci când refuzăm chemarea lui Dumnezeu în continuu, mai devreme sau mai târziu ni se va face şi nouă după căile şi după faptele noastre, după cum zice şi Pavel: "Ce seamănă omul aceea va şi secera." (Galateni 6.7)
De cealaltă parte nici nu putem să ne uităm urât la Dumnezeu pentru că "El s-a mâniat foarte tare." Unii vor zice, cum să se mânie Dumnezeu când El este dragoste? Dar de ce sa nu îl privim pe Dumnezeu într-un mod mai panoramic (în măsura în care se poate) şi să îi observăm şi dreptatea şi sfinţenia? Dumnezeu este şi dragoste dar şi dreptate; este şi iubire dar şi sfinţenie; una fără alta nu se poate. Aşadar, reacţia lui Dumnezeu de mânie este "normală" atâta timp cât oamenii refuză în contiunare să se întoarcă la El. Şi apostolul Pavel ne spune că "mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri şi nelegiuiri." (Romani 1.18) Isus însuşi spune că "cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa ci mânia lui Dumnezeu va rămâne peste el." (Ioan 3.36)
Aşadar să luăm aminte la glasul Domnului care şi astăzi ne cheama la El.
Deşi ar fi foarte multe de spus, am să mă rezum numai la enunţarea unor concepte biblice. De fapt am aterizat aici căutându-l pe Gigelul2 şi încă nu ştiu dacă am aterizat unde trebui.
RăspundețiȘtergereAi înţeles correct că trebuie să păstrăm un echilibru între doctrinele fundamentale ale Bibliei. De exmplu dragostea şi dreptatea divină trebuie păstrate la egalitate. A accentua pe una în detrimentul celeilalte înseamnă a apostazia de la adevărurile Bibliei. În VT iubirea şi dreptatea divină sunt nedespărţite: Sus pe Sinai era Legea, dar jos, la poalele muntelui se făceau pregătirile pentru aşezarea mielului de jertfă pe altar – simbol al iubirii divine care jertfeşte pe Fiul Sau pentru mântuirea celor care au călcat legea divină. Este evident că în VT mântuirea nu era posibila prin Lege ci prin credinţa în jertfa lui Isus.
La Cortul Întâlnirii din VT tablele legii au fost puse în chivot, dar capacul chivotului se numea “tronul harului”, iar deasupra chivotului era manifestată prezenţa divină sub forma unei lumini strălucitoare. Chivotul era simbolul tronului lui Dumnezeu. Acolo dreptatea (legea) şi iubirea divină (sau harul) erau din nou nedespărţite pentru a învăţa pe israeliţi despre adevăratul caracter al lui Dumnezeu şi calea aleasă de El pentru mântuirea oamenilor. VT prezintă în mod repetat acest concept fundamental. Acelaş echilibru trebuie păstrat şi între alte doctrine fundamentale ale Bibliei, ca de exemplu îndreptăţirea şi sfinţirea, etc. Dumnezeu e dispus să-l ierte pe păcătos şi să-l socotească neprihănit (să-l îndreptăţească) dar nu pentru a-i permite să trăiască mai departe în păcat, amăgindu-se că e mântuit, ci pentru ca el să urce la experimentarea sfinţirii ( trăirea în ascultare de Dumnezeu). Ei bine, mulţi experimentează numai prima parte [iertarea] şi se opresc acolo (la jumătatea mântuirii), neînţelegând că ambele sunt darul iubirii lui Dumnezeu. Oare dreptatea lui Dumnezeu funcţionează numai până obţin iertarea prin credinţa în Isus şi după aceea ea dispare cu totul din carcaterul divin, locul ei fiind preluat de iubirea divină care îmi acceptă trăirea mai departe în păcat, numai pentru că zic: “Isus m-a mântuit”? Nu! Adevărata mântuire aduce nu numai iertarea ci şi eliberarea din robia pacatului, adică ascultarea în toate privinţele de voia lui Dumnezeu, aşa cum este arătată în Biblie.
Un alt gând important din articol este accentuarea întoarcerii la Dumnezeu si a pocăinţei. Acestea sunt învăţături vitale care trebuie înţelese în mod clar. Ambele sunt darurile lui Dumnezeu care ne sunt oferite fără merit, dar noi trebuie să cooperăm cu Dumnezeu în această privinţă – să ne recunoaştem completa noastră lipsă de putere în această privinţă, să le cerem în credinţă şi să ne predăm lui Dumnezeu în acest scop. Observă acest verset: “… întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul meu!” – Ieremia 31:18.??
Pocăinţa este darul lui Dumnezeu la fel cum şi iertarea (Fapte 5:31; 11:18). Experimentarea ei este însă responsabilitatea noastră (Fapte 2:38). Noi nu avem putere să ne pocăim, dar putem să cerem pocainţa, să ne predăm lui Dumnezeu ca să aibă dreptul s-o lucreze în mintea şi viaţa noastră. Pocăinţa implică o schimbare radicală sau o transformare făcută în mintea noastră. Şi când vom deveni conştienţi că aceasta necesită puterea creatoare a lui Dumnezeu, abia atunci vom înţelege de ce avem nevoie de un Mantuitor divin care să creieze în mintea noastră adevărata pocăinţă. Părerea de rău a lui Iuda, care se temea de pedeapsa ce avea să urmeze pentru păcatul său, nu a fost o adevărată căinţă pentru păcat... În schimb părerea de rău pentru faptul că prin păcatul meu am dat lovituri inimii lui Isus nu poate fi produsul firii mele păcătoase, ci este lucrarea Duhului Sfânt.
Dacă eşti un călător anonim ca şi mine, şi trecând pe aici, cuvintele acestea ţi-au adus o rază de lumină şi speranţă, dă slavă Mântuitorului, care te-a călăuzit pe drumul spre această oază spirituală…